• amelia

Blackpool, acest Las Vegas wannabe englezesc


Săptămâna asta a fost îngrozitor de cald. Marți, 32 de grade, îmi venea să fac o piscină artizanală în curte și să zac acolo. Știu că n-ar trebui să mă vait că nu pot respira la 30 grade, când Bucureștiul fierbe la 40, dar cred că mi s-a adaptat organismul la alte valori. Pe seară, vorbesc cu o prietenă care suferă și ea în tăcere în altă localitate. Nu mai e de stat aici. Vrem apă. Și dacă tot vrem apă, ar fi bine să fie înconjurată și de ceva nisip. Ezităm între Cardiff și Blackpool. Tren sau autocar. Cât am ezitat noi, s-au epuizat locurile către Cardiff cu National Express. Blackpool it is!

Drumul e lung. Suficient de lung cât să încep să mă plictisesc spre final și să nu-mi mai găsesc confortul pe scaunul altfel comod. Coborâm în oraș pe la 13 fără puțin. Din stația autobuzului se vede direct faleza și dincolo de ea, marea. Marea Irlandei. Mirosul de apă sărată amestecat cu pește prăjit e familiar și mă încarcă cu bună-dispoziție.

N-avem cazare. Am plecat pe principiul „e oraș turistic, tre să fie o cameră liberă și pentru noi.” Așa că ne facem loc prin mulțimea de turiști - e miercuri, dar orașul e plin de lume - spre faleză. Dincolo de ea, plaja. Uriașă. Imensă. Pantagruelică. Nu știu, mai puneți voi adjective. Cea mai mare plajă pe care am văzut-o vreodată.



Primul șoc. Nici un fel de terasă, umbreluță, șezlong, pub, stand cu înghețată. Nimic. Doar oameni îmbrăcați bine care se plimbă de colo-colo pe nisip sau merg prin apă. Îmi zic în gând, băi, o înțeleg p’asta cu menținerea curățeniei pe plajă, dar nici chiar așa.

Facem două poze la repezeală și căutăm cazare pe net. Ceva aproape de plajă. Cu pereți, două paturi și o baie. Oricum nu avem de gând să stăm prea mult la interior.

Plecăm în ce direcție arată GPS-ul, spre o zonă cu ceea ce ei numesc „hoteluri” și noi am redenumi în „pensiuni cu o margaretă uitată într-un colț, pe etajeră”. Parcă nu așa ar trebui să arate trei stele și notă peste opt pe booking. Dar mofturile încep să pălească curând. Pe strada pe care ne aflăm toate pensiunile au în geam o tăbliță cu „no vacancies”. Ups.

Ups, dar nu surprinzător. Toate miile de persoane care bântuie pe străzi la ora aia trebuie să doarmă undeva la noapte.

Insistăm să înaintăm pe stradă, cu ochii ca la un joc de tenis. Nu mă mai intersează nici denumirea pensiunii, nici perdelele din geam. Vreau doar o tăbliță în fereastră fără NO în față. O găsim aproape de capătul drumului. Două măsuțe mici, din lemn, flancate de câte două scaune străjuiesc ușa de la intrare. Nu apuc să apăs butonul soneriei că cineva ne deschide. O localnică se uită la noi ca și cum i-am încălcat proprietatea fără permisiune. Spune un Yes, care nu sună nici a întrebare, nici a răspuns.

Mă uit la prietena mea și în minte ne vine același banc cretin, „putem vorbi și cu Gheorghe?”

Îi spun femeii că am dori o noapte cazare. Pentru noi două. Ea între timp se chinuia să împingă înapoi într-o cameră un câine negru de talie mare. Cu animalul ieșit din peisaj, deschide ușa larg și ne studiază de parcă ar trebui să ne croiască câte o rochie de bal până dimineață. 50 pounds, spune după ce termină scanarea. Google ne arătase 45. Cinci lire în plus, nu-i bai. Zic, ok și ea ne lasă să intrăm.

În camera minusculă miroase suav a balsam de rufe. Aflăm că suntem singurele persoane cazate în clădire. Singurii clienți. Am un flash-back al camerei din interiorul zidului din Cetatea Alba Iulia. Sadova. Roșia Montană. E ok, am mai trecut prin asta. Trebuie să fie o explicație pentru care restul vilelor sunt pline și aici nu e nimeni.

Lăsăm bagajul și coborâm să achităm cazarea. Introduc cardul și POS-ul începe să scoată un raport Z. Nu văd data, dar văd suma. 220 lire. Nu-i de mirare că femeia nu-i în cele mai bune toane. Lunile de izolare și interdicții de călătorie le-au făcut tuturor praf calculele pe 2020.

Parcă se mai înviorează puțin după ce achit suma și ne întreabă dacă vrem mic dejun. E inclus în preț. „English breakfast” subliniază ea și știu de pe acum că fasolea cu kechup și cârnatul parfumat nu-mi va face dimineața mai frumoasă. Dar nu e ca și cum aș fi avut de ales alt meniu. Îmi dau consimțământul cu gândul la pâinea prăjită cu unt și bacon bine prăjit de care nu m-am săturat. Încă.

Vizităm rapid Central Shoppping pentru nimicuri utile la plajă. Gen pantaloni scurți, șlapi și chestii semi-utile pe care le cumperi doar că scrie reducere pe ele. Ezit în fața costumelor de baie. Îmi amintesc că lumea pe plajă era îmbrăcată decent în ciuda celor 25 de grade.

Revenim pe plajă. E trecut bine de ora trei și oamenii urcă spre faleză. Ciudat, îmi zic în gând. De ce ai pleca acum când soarele nu mai arde așa puternic. Pare fix o temperatură ideală pentru a face plajă.

Mergem în contrasens cu ei. Mai e lume de-a lungul litoralului. Coborâm pe nisip și primul gest pe care-l fac e să mă descalț de șlapi. Nisipul fin și cald mi se strecoară printre degete. Sunt trei ani de când n-am mai simțit senzația și sunt în al nouălea cer. Pentru zece metri. Atât ține nispiul fin. Apoi începe un soi de drum bătătorit, larg și lung cât toată plaja. Un fel de pavaj nisipos cu model în dungi. Îmbibat de apă, nisipul se frânge sub greutatea corpului și las în urma mea formele tălpilor. Alături de sute alte forme.

Ajung la malul mării și mă lămuresc complet. Nici un adult nu poartă costum de baie. Lumea e în pantaloni scurți și maiou sau tricou în apă. Apa care e mică. N-am scris bine. E mică la modul că abia îți scaldă gambele la doi metri în interiorul mării. La 20 de metri de țărm încă nu depășește nivelul genunchilor unui bărbat de talie medie. Sunt oameni la peste 30 de metri depărtare de nisip care abia și-au udat pantalonii scurți.

Paradisul copiilor și coșmarul oricărui om care știe să înoate. Valurile sunt mici și apa caldă. Cam ca o ciorbă la împinge tava. Din greșeală zăresc o algă rătăcită la mal. Nici o scoică, nici un melc, nici o meduză. Nisip tare și apă verde-tulbure care se rostogolește leneșă peste el.



Nu știu exact cât timp pierdem de-a lungul plajei, într-un zigzag prin valuri și nisip. Familiile de indieni par cele mai nelalocul lor. Femei și bărbați deopotrivă, în rochiile lor până la pământ, cu mâneci lungi, par a fi fost surpinși de viitură. Atât de nepotriviți sunt în mijlocul valurilor, echipați complet de o plimbare în parc, nu de volei în mare.

Al doilea șoc. Cumva nu reușeam să înțeleg de ce dacă las șlapii pe nisip câteva secunde cât să fac o fotografie, îi găsesc aproape udați de val. Durează puțin până realizez. Maree. Efectul e vizibil cu ochiul liber. Plaja din jur dispărea de sub privirile noastre rapid. Rapid însemnând minute. La fel dispăreau și oamenii întinși pe nisip până mai devreme. Scările largi care duceau spre faleză erau acum pline. Prea devreme pentru a sta să aștepte apusul de soare, dar potrivit pentru a admira valurile ce înghițeau metru după metru din plajă.

Aveam să aflu detalii de la gazda noastră în dimineața următoare, în timp ce ne sorbeam cafeaua pe scăunelele din fața casei. Blackpool și cum s-o numi orașul din dreptul lui de pe coasta Irlandei sunt ca două palme ale unui copil ce se joacă cu un arc de plastic colorat. În timp ce plaja de aici se acoperă de apă, cea de dincolo iese la iveală. Și invers. Ca într-un vas care nu-și găsește niciodată un punct de echilibru. Mi s-a lămurit uimirea legată de lipsa a oricărui tip de construcție pe nisip.

Paranteză. Oamenii nu construiesc castele de nisip, ci sapă șanțuri între ochiurile de apă. For fun. Închis paranteza.

Ca o altă particularitate a acestei plaje, pe timpul fluxului, apa nu înaintează în linie dreaptă. Ca într-o bătălie terestră, valurile împresoară malul pe flancuri. Dacă întârzii foarte mult pe nisip în zona de mijloc, riști să te trezești înconjurat de ape. Iar nivelul mării crește. Suficient cât să te îneci dacă nu știi să înoți.

Am urcat treptele rapid și am plecat la pas spre Blackpool Tower Dungeon. L-am admirat de jos, n-a fost timp suficient de urcat cei 158 m, cu liftul. Îmi imaginez că priveliștea de sus face toți banii, dar era obligatorie o programare din timp, online. L-am trecut pe listă pentru următoarea data când mai ajung acolo.

Am rămas pe platoul de peste drum de turn, cu capul în jos. Nu de supărare, ci pentru că zeci de metri pătrați sunt acoperiți cu texte amuzante și nume de artiști. Mergând spre centru platoului, ai impresia că te afli pe o pagină mare de ziar din anii ‘90. Umorul negru englezesc este literalmente la picioarele tale și nu-mi amintesc altă ocazie când am arătat ceva cu degetul în jos, după care să râd în gura mare. Comedy pavement carpet se numește zona și dacă îți pui mintea, pierzi două ore lejer citind tot scrisul. ”I was cooking an octopus. Took five hours. It kept switching the gas off.” Cam așa.



Ar fi momentul să explic legătura textului cu titlul. Ehhh, pe lângă zecile de standuri Fish&chips, muuuult mai dese decât cele cu hamsii prăjite de la noi, zona de centru turistic e acaparată de Acade Games. Imaginați-vă toate modelele de păcănele și joculețe tip spinball, curse virtuale călare pe motor, zeci de containere din care îți pescuiești singur jucării și cam tot ce poate să bipăie, țiuie, să lumineze și să stoarcă bani de la vizitatori.

Nu sunt casinourile cu crupieri la cămașă albă și papion în care minorii nu au ce căuta. Aici copiii sunt încurajați să intre pentru că sunt locuri destinate petrecerii timpului în familie. Nu dau numele niciunuia dintre locurile acestea de joacă și pierzanie. Sunt imposibil de confundat după reclamele luminoase și zgomotul infernal dinăutru. În fața intrărilor sunt inevitabelele standuri care vând hot-dogs, hamburgers, gogoși și înghețată. Toate în același spațiu de trei metri pătrați. Mind-blowing.

După zeci de răsărituri mahmure prin Vama Veche, dârdâind pe eternul bolerou din apropierea celui mai important bec din stațiune, apusul din Blackpool a fost o desfătare a sufletului. Am avut noroc de o seară senină. Soarele s-a lăsat în mare ca într-un tablou clasic. Cu scânteirile de rigoare, cu schimbări de culoare și de intensitate a razelor. Aceeași gazdă mă informează mai târziu că schimbările de culoare din atmosferă nu e un lucru comun. Nu știu ce efecte meteo s-au petrecut în realitate, ce fel de nori au coborât în atmosferă. Mai târziu a fost ploaie cu tunete și fulgere. Poate d’aia.



Alte info pe scurt pentru noi ăștia, din estul Europei. Dacă vrei să mănânci decent, caută restaurant. Fast-foodurile sunt o glumă proastă. Cineva ar trebui să vină să-i învețe pe arabii de aici cum se face un doner-kebab. Carnea tăiată felii, cu două frunze de varză și trei stropi de sos cu usturoi băgate în o lipie sfărâmicioasă, nu se numește doner-kebab. Da, știu că noi am inventat shaorma cu de toate și nu asta e rețeta originală. Dar nici carne de vită seacă și nesărată nu-ți răsfață vreun simț.

În stânga plajei se află o orgă cu… apă. Pe timpul fluxului, apa intră prin țevi subterane și instrumentul cântă singur. E și o schiță semi-tehnică despre cum funcționează tot sistemul, nu vă plictisesc cu așa ceva. Singura chestie, trebuie să ajungi acolo la timp. Noi am ajuns la moment de reflux maxim și am auzit exact nimic. Bad timing.



Următoarea zi ne-am petrecut-o prin grădina zoologică. Cum am fost în safari park anul trecut, nu m-a mai impresionat așa tare să văd animale exotice dincolo de garduri. Am văzut totuși pentru prima dată un tapir și un furnicar. Tot ce pot spune că în realitate, animalele astea par extraterestre. Aaaa și mi-aș dori o maimuță Titi Monkey. Care e cât palma unui adult și are față de pui de pisică.

Ultim sfat. Nu pleca acolo pentru două zile. Nu e timp de văzut tot. Orașul e mare și mai sunt și alte atracții. E pus pe lista cu „revin”. Deocamdată Brighton e următorul câștigător pe listă.

29 views0 comments

Recent Posts

See All