• amelia

Cât te mai tolerează pisică-ta?

Alienarea noastră, extrem de vizibilă în marile oraşe şi mai puţin resimţită în comunităţile restrânse, a avut şi o latură pozitivă – a îmbunătăţit semnificativ relaţia între om şi animalul de companie. Din ce în ce mai multe persoane acceptă în vieţile lor o creatură îmblănită pe post de companion permanent, din nevoia de a oferi şi a primi afecţiune gratuit.



Nu e o greşeală de exprimare, folosesc termenul de companion pentru că mulţi ne personificăm animalul din viaţa noastră; el face parte din familie, are un nume şi un loc bine definit pe proprietate. Are carnet de sănătate, paşaport şi dulap de haine şi jucării. Îi vin prieteni în vizită sau merge el în locuri de joacă la ore potrivite pentru a-i întâlni.

Pare că vorbesc despre un copil, nu-i aşa? Exact, pentru unii dintre noi, animăluţul de companie serveşte nevoii de a avea un copil şi de aici până la a deposeda animalul de calităţile şi nevoile lui naturale, nu mai e decât un pas.

Personificarea animalelor de companie duce la neînțelegeri din partea ambelor tabere. Oricât de deștept pare cățelușul nostru, încă nu s-a demonstrat științific că vreo rasă de câini poate desluși limbajul uman articulat. Despre pisici, jderi, porcușori de guineea sau păsări exotice nu pot spune decât că uneori sunt lezate de carenţele noastre afective şi fiecare dintre ele reacţionează diferit la modul nostru de comportament.

Din acest motiv, nu le voi analiza în cadrul aceluiaşi articol. Și pentru că nu-s expertă decât în creșterea pisicilor, mă voi limita la ele.


Dacă e să dau crezare studiilor generale, simpla vizionare a videoclipurilor în care sunt implicate pisici duce la o creştere a bunei dispoziţii. Printr-o paralelă forţată, deţinerea unui astfel de animal ar trebui să-ţi confere o eternă stare de bine, pisica să funcţioneze ca un alimentator permanent al energiilor pozitive.

Ei, bine, în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Pisicile au nevoie de afecţiunea noastră, dar nu în aceeaşi măsură ca noi. Cînd o vezi venind dând uşor din coadă şi la prima mângâiere începe să toarcă, acesta e semnalul că pisica are nevoie în acel moment de atenţia ta, e receptivă la orice cuvând spus pe un ton calm, blând (nu contează cuvintele, poţi recita şi cotele apelor Dunării, va reacţiona la fel). Chiar dacă nu le plac în mod special pupăturile, pe cap, pe botic (!!), pe gât sau în orice altă zonă a corpului (pisicile nu se pupă între ele), ele simt sentimentul de siguranţă şi confort pe care îl dau alintările noastre. Dar nu te lăsa înşelat mai mult de cinci minute. Cam atât durează capacitatea felinelor de a sta liniştite în braţe, exceptând cazul în care dorm. Pe principiul „ce e mult, strică”, pisica ta va găsi mult mai interesantă o umbră ce cade pe parchet, un zgomot abia perceptibil de la geam şi se va duce să cerceteze subiectul.

Aici intervine tema de care vorbeam mai sus. Cei mai mulţi dintre noi lăsăm pisica să-şi vadă de ale ei, fericiţi şi mulţumiţi că ne-a băgat în seamă cele cinci minute. Alţii o ţin forţat în braţe pentru că mai vor afecţiune, alţii simt vină că au făcut ceva greşit şi pisica nu se mai simte bine în braţele lor, alţii ceartă animalul că nu a rezistat mai mult smotocelilor.

Toate aceste acţiuni şi interpretări sunt greşite. Pisicile sunt animale care nu au terminat încă procesul de domesticire, cum e cazul câinilor. În termeni obişnuiţi, am putea spune că sunt independente şi au personalitate, lucru greşit deoarece pisicile nu au o conştiinţă de sine care să dezvolte nevoie de independenţă şi tipuri de personalităţi.



Ok, ok, ziceţi. Atunci de ce unele sunt blânde şi stau la mângâiat şi altele te scuipă, se zburlesc la tine şi te rănesc?

Pentru că factorii care influenţează primele luni din viaţa puilor direcţionează modul de comportament al pisicii adulte. Diferenţa de comportament o vedem între pisicile născute în casa (chiar curtea) proprietarului, care se acomodează cu glasul şi mirosul specifice umane înainte de a li se dezvolta văzul şi pisicile născute afară, în adăposturi improvizate. Hrana suficientă, lipsa pericolului iminent, starea de calm şi linişte dintr-un cămin, toate duc la dezvoltarea unei pisici adulte care nu va avea accese de anxietate, nervozitate. Ea va vâna în continuare pentru că o face instinctiv, dar nu din necesitate, ci din plăcere, din joacă. Va tolera mai uşor comportamentul nostru care tinde spre supra-afecţiune şi posesivitate cât timp îi vor fi satisfăcute nevoile primare de hrană, somn şi joc.

O pisică trecută de mică prin traume (foame, frig, bătăi etc.) se va adapta mult mai greu într-un cămin şi munca proprietarului de a-i câştiga încrederea va fi mai dificilă. Este esenţial ca în cazul în care ai adoptat o pisică adultă, să îi acorzi timp şi spaţiu pentru acomodare, să îi urmăreşti atent tabieturile zilnice şi să încerci să nu schimbi dintr-o dată întreaga ei rutină.

Pisicile au dezvoltat în ultimul timp mai multe tipuri de boli nervoase, afecţiuni de care suferă cu siguranţă proprietarii lor şi de care nu sunt conştienţi sau nu vor să le trateze. În cazul unei familii în care un mebru a dorit adoptarea unui animal de companie, altul suferă de alergii sau îi displace ideea de „animal crescut în casă” certurile şi contrazicerile sunt inevitabile, iar animalul, cu toate că nu realizează că el este obiectul discuţiei, resimte starea de anxietate şi o adoptă. Va refuza mâncarea (e mofturoasă, vei zice), va fi agitată şi nu va mai sta la mângâiat, va fugi din calea ta şi va prefera locurile ferite, departe de zgomot. În cazuri mai grave, starea de stres va declanşa afecţiuni ale sistemului simpatic, ducând la disfuncţii ale glandelor şi organelor interne.

Satisfacerea nevoii de mişcare a pisicii e o altă problemă, iar cei care locuiesc în apartament au cunoscut-o pe pielea lor. Turele în viteză în lungul holului, căţăratul pe cea mai înaltă piesă de mobilier sau chiar lustră, acrobaţiile pe perdele şi jaluzele sunt toate exprimări ale nevoii de mişcare. Pe cît posibil, ia-ţi pisica de când e mică cu tine în plimbări, călătorii. Nu este nici fragilă aşa cum pare, nu e nici aşa temătoare. Sunt pisici care învaţă să înoate, stau sub duş cu tine dacă le laşi, pentru că au fost obişnuite cu apa de mici. Sunt pisici care merg în ham în pas cu tine pe stradă, merg pe umărul tău cu tine la cumpărături şi nu se tem nici de aglomeraţia urbană, nici de zgomotele din jur. Exact, aceeaşi obişnuinţă de când sunt pui.



Pisica ta va fi mereu afectuoasă cu tine atâta timp cât eşti blând şi îi satisfaci nevoile. Pisica ta nu are nevoie de lecţii de viaţă, de pedepse cum ar fi privarea de hrană, apă, somn, închiderea în spaţii mici, fără lumină, ca să nu mai spun de bătăi. Pisica ta nu va „înţelege” că tu îi dai o lecţie pentru viitor, pentru că pentru ea, viitor înseamnă următoarea masă când i se va face foame. Pisica ta nu se va simţi ofensată că îi vorbeşti vulgar sau că ai pârât-o prietenilor pentru stricăciunile din casă. Pisica ta nu va crede că e „funny” în costum de aligator şi cu un şoarece de plastic în dinţi. Pisica ta nu te va judeca niciodată pentru modul în care te comporţi faţă de ea şi nici nu-ţi va aduce un pahar cu apă la bătrâneţe. Pisica ta nu e copilul tău, chiar dacă uneori o auzi prin casă spunând „ma ma, ma ma”.

Într-un final, adoptarea unui echilibru între nevoia ta de a fi protectiv şi afectuos cu animăluţul tău drag şi nevoia lui de securitate, spaţiu, joacă, odihnă şi hrană duce la o viaţă armonioasă şi plină de întâmplări benefice de ambele părţi. Astfel o să te tolereze când o să o îmbraci în toalete haioase şi o să postezi fotografii cu ea pe Facebook pentru a-ţi satisface tu orgoliul şi nevoia de socializare şi nu-ţi va lăsa urme de gheare pe piele.


*Photo credit, Boby Prodan

10 views0 comments