• amelia

Castelul Kenilworth


The Great Tower


Spuneam odată că cele mai faine excursii sunt alea neplanificate. Când între două guri de cafea și mâncărimi în tălpi, zici, hai să mergem în X loc. Și te duci.

Așa am ajuns duminica trecută în Kenilworth. Pentru că eram în Coventry, asta a însemnat un drum scurt cu mașina (15 min. - 6 mile - 9 lire Uber). Ok, depinde și în ce colț de Coventry ești, noi eram în lucky corner, ăla mai apropiat de țintă.


Ne-a dus taxiul într-una din parcările exterioare castelului Kenilworth. Am coborât, am zis săr’mâna și, deschizând o portiță de lemn, am luat-o efectiv pe arătură pe vastul domeniu care conține bucățile de clădiri, parte deschise și vizitelor la interior, parte, nu.



Vedere din latura de sud-vest


Aș putea să bat câmpii despre mirosul de iarbă proaspăt tăiată, flori de câmp, gâze minuscule și în general, de sentimentul de ”scăpat din lanț” pe care ți-l dă prima ieșire la verde după nșpe luni de izolare. Dar o să zic ceva doar despre vreme. Mi-ar fi plăcut ca termenul de ”shower rain” să fie o metaforă. Nu e. Am făcut mai bine de zece dușuri, cu uscare parțială după fiecare. Anotimpurile s-au schimbat la fiecare sfert de oră. Ba vânt, ba ploaie, ba soare și orice combinații între ele.


Ca multor castele de aici, și istoria ăstuia pleacă de undeva din 1120, pe vremea lui Henry I. Circa o sută de ani mai târziu, castelul, mai degrabă fortăreața, face față celui mai mare asediu pe teritoriul britanic. În secolul 14, John of Gaunt îl modifică, transformând clădirile în unele de locuit, iar 200 de ani mai târziu, ajunge la apogeu sub mâinile contelui de Leicester - clădirea devine un soi de palat în care regina Elizabeth I avea spațiu să se distreze.



Statuie de marmură reprezentând doi atlanți purtând lumea pe umeri. Pereții fântânii sunt compuși din alte sculpturi cu teme mitologice - Neptun, Triton, Doris, Nederis


Ca să înțelegeți mai bine. Robert Dudley, Earl of Leicester, era prieten apropiat al reginei, confident, partener de plimbare cu caii și dans. Omul îi făcea curte asiduă de ani buni și femeia chiar îi luase în considerare cererile lui întru mariaj. Evident, o invita pe el pe acasă, să-i arate ce pești frumoși creștea în fântâna din mijlocul grădinii, ce căprioare și iepuri putea el să vâneze dincolo de gard, d’astea. Și ca să o impresioneze și mai mult, a inclus în planurile lui de îmbunătățire și modernizare a domeniului și un corp de clădire special pentru ea - state apartments.

Când a ajuns ea în vizită, în 1572, clădirea era ridicată, mai puțin zona de grădină care acum îi poartă numele. Elizabeth I a mai venit o singură dată în vizită, în 1575, pentru 19 zile, în iulie. Zile care au fost practic un festin continuu. Camera în care se afla bucătăria e imensă.



Incredibili de strălucitori pantalonii ăia în soare


Așa. Femeia a venit, a băut, a mâncat, s-a simțit bine - priveliștea de la balconul dormitorului trebuie să fi fost superbă. În zilele noastre lacul ce înconjura proprietatea este asanat și vezi doar o pajiște lungă unde te poți plimba toată ziua dacă nu ai ce face. Având în vedere că nu mai stătuse în locuința altui pețitor atât de mult ca aici, înțelegem că i-a plăcut. Poate omul chiar avea un farmec aparte, sau ea făcuse vreo pasiune pentru pantalonii lui.

Doar că femeia tot nehotărâtă a rămas cu privire la propunerea lui de căsătorie, lucru care l-a făcut pe om să se însoare în secret, în 1578, cu alta - Lettice Knollys. Regina s-a enervat, dar i-a trecut repede. În 1580 ”sweet Robyn” intră din nou în grațiile ei.



The Elizabethan Garden


Sunt evident goluri în povestea asta de dragoste. Le-a umplut fiecare în funcție de imaginație. Sir Walter Scott scrie un roman numit Kenilworth, legat de dragostea dintre regină și contele ei preferat, unde mai pune de la el un twist să iasă povestea mai frumoasă.

Robert Dudley moare în 1588 fără moștenitori și toată proprietatea trece dintr-o mână în alta în secolele următoare.

În 1642 încep războaiele civile și totul intră în declin. Charles I, care deținea castelul atunci și care era de partea greșită a taberei - după cum ne spunea ghidul - e nevoit să-și mute garnizoana din Kenilworth. Castelul trece în mâinile susținătorilor parlamentului și s-a întâmplat ce se întâmplă de fiecare dată când oameni cu nervi își înving dușmanii. O parte din turnul mare și din zid a fost demolată. Colonelul Joseph Hawkesworth care pune mâna pe proprietate, o împarte în bucățele cu ofițerii lui. O împarte la propriu, cărămidă cu cărămidă, pentru că oamenii distrugeau turnul ca să-și facă locuințe, lângă. E și momentul în care lacul care ținea loc de zonă tampon între palat și restul lumii, e asanat.

Colonelul e îndepărtat de pe proprietate în 1665 și totul trece prin alte succesiuni de conți, culminând cu cel de Clarendon, în 1937. Singura clădire care mai rămâne ”de locuit” e Gatehouse, restul clădirilor fiind întrebuințate ca o fermă.

În 1958 castelul e dat orașului Kenilworth și devine proprietatea consiliului, iar din 1984, English Heritage se ocupă de administrare și reconstrucție. Oamenii chiar fac ceva cu banii încasați pe biletele de la intrare și cu magazinul de souvenirs din care am plecat cu mâinile încărcate.



Încă nu m-am prins care-i treaba cu pietrele pictate și ascunse prin diverse colțuri. Asta era într-o nișă unde ne-am ascuns de ultimul duș.




Lucruri practice.

În fostele grajduri acum se află o cafenea. Sunt și ceva mese afară, între două dușuri poți să dai pe gât un suc.

Există și toalete doar că alea care păreau mai serioase - clădire din beton, ascunsă sub pământ să nu strice decorul - erau închise. Erau și din cele de plastic, nu le-am încercat.

Măștile sunt obligatorii doar dacă faceți și turul la interior în apartamentele reginei sau în Gatehouse. Nu-s multe lucruri în interior și nu toate camerele sunt deschise - încă e problema virusului - dar alea câteva obiecte sunt originale și au o vechime de 500 ani. Nu pune mâna! O să auzi ghidul de afară spunând asta de câteva zeci de ori.

Oamenii vin acolo și pentru un simplu picnic, să alerge sau să-și alerge câinele. Animalele de companie sunt permise peste tot, mai puțin la interior, dacă nu sunt animale însoțitoare.

Una peste alta, noi am petrecut mai bine de trei ore și dacă nu ar fi trebuit să ajungem înapoi în Coventry la o anume oră, mai stăteam. Cele 15 lire date pe bilet merită investiția din plin.



Gatehouse

16 views0 comments

Recent Posts

See All